joi, 20 decembrie 2012
CĂLĂTORIE SPRE CRĂCIUN
Atunci când sărbătorile bat la geam, ce poate fi mai frumos decât să le aștepți cu smerenie, cu sufletul curat, plini de emoție, ascultând colinde și urături.
Așa cum este tradiția, în prag de An Nou, sărbătorim cum se cuvine nașterea Domnului Iisus, dar și sosirea lui Moș Crăciun.
miercuri, 12 decembrie 2012
marți, 4 decembrie 2012
1 DECEMBRIE - ZIUA NATIONALĂ A ROMÂNIEI
Acest proces istoric, desfasurat pe
întreg spatiul de locuire românesc, a înregistrat puternice seisme în
1784, 1821, 1848-1849, ca si evenimente cardinale cum ar fi unirea
Moldovei si Munteniei în 1859, proclamarea independentei absolute a
tarii de sub dominatia otomana, consfintita pe câmpul de lupta de armata
româna în razboiul din 1877-1878, precum si adunarile reprezentative,
democratic alese ale românilor din teritoriile aflate sub stapânirea
straina de la Chisinau, Cernauti si Alba Iulia din 1918. Aceste
memorabile momente din 1918 au facut ca jertfa ostasilor români în
primul razboi mondial sa nu fi fost zadarnica. Ceea ce la 1600 – prin
fapta Viteazului – fusese doar o clipa de vis, la 1 Decembrie 1918
devenea cea mai miraculoasa realizare a acestui popor. “În aceasta zi –
scria Nicolae Iorga – a sosit un ceas pe care-l asteptam de veacuri,
pentru care am trait întreaga noastra viata nationala, pentru care am
muncit si am scris, am luptat si am gândit. A sosit ceasul în care cerem
si noi lumii dreptul de a trai pentru noi, dreptul de a nu da nimanui
ca robi rodul ostenelilor noastre”.
La
1 Decembrie 1918, în inima Transilvaniei, la Alba Iulia, votul Marii
Adunarii Nationale pentru unirea Transilvaniei, Banatului, Crisanei si
Maramuresului cu România, aclamat de o impresionanta adunare populara,
încununa celelalte acte de unire de la Chisinau (27 martie/9 aprilie
1918) si Cernauti (15/28 noiembrie 1918) prin care Basarabia si Bucovina
reveneau în hotarele României. Aceasta Românie, în granitele sale
firesti, s-a facut de la sine, peste îndoielile si erorile clasei
politice, ajutata ce-i drept si de un nemarginit noroc” – datorat
destramarii concomitente a celor doua imperii rus si austro-ungar ce
înglobau ambele teritorii românesti, dupa cum scria unul dintre
artizanii Unirii ei, generalul Radu R. Rosetti. Adunarile reprezentative
si organele lor – Sfatul Tarii, Consiliul National Român din Bucovina,
Consiliul National Român Central – prin hotarârile lor liber consimtite
au exprimat nazuintele poporului român înfaptuind unirea provinciilor
românesti cu patria mama într-un cadru democratic, prin acte de vointa
liber exprimata, pe teritoriu românesc, înainte ca pacea sa puna capat
formal – prin tratate internationale – primului razboi mondial.
Înfaptuirea statului national a permis
natiunii române sa-si puna în valoare energiile, capacitatile sale
creatoare în slujba progresului economic al dezvoltarii stiintei,
învatamântului si culturii. Evoluând în cadrul regimului de democratie
parlamentara, România s-a înscris în anii interbelici pe traiectoria
unei vieti moderne, aducându-si pe plan international o contributie
substantiala la opera de pace si securitate.
“…Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne
pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul
că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a
nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii
naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din
străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de
fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică
remarcabilă spre ţelul dorit. [...]
Marea
Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici
partizani Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere
revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare.
Raţionamentul lor s-a înscris formulei tradiţionale a raportului de
putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania şi
Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia; o biruinţă o
excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi cu putinţă ca
toate aceste provincii să intre aproape simultan în frontierele
Vechiului Regat. [...]
Nu o victorie militară a stat la
temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da
armătura teritorial-instituţională care este statul naţional.[...]
O necesitate istorică – naţiunea
trebuie să trăiască într-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică
decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi,
punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate
adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional.”
(Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, ed. Univers Enciclopedic, 1997)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)